Bella Hadid a ales să spună cu voce tare ceea ce mulți trăiesc în tăcere. În noiembrie 2025, printr-o serie de postări pe Instagram Stories, modelul a vorbit despre cum arată, de fapt, viața cu o boală cronică și cu anxietatea care vine odată cu ea. La suprafață, totul pare perfect.
În culise, însă, fiecare zi are propriile negocieri cu durerea, frica și incertitudinea. Diagnosticul a venit devreme și a schimbat totul. În 2012, la doar 16 ani, Bella a aflat că are boala Lyme.
De atunci, presiunile carierei, pandemia și imprevizibilul bolii au amprentat ritmul vieții de zi cu zi: dureri cronice, oboseală accentuată, dificultăți de concentrare și valuri de anxietate. Uneori, corpul pare să țină pasul. Alteori, trage brusc frâna de urgență.
Anxietatea medicală e o umbră care o însoțește constant. Nu vorbește doar despre simptome, ci și despre întrebările fără răspuns: ce urmează, ce tratament va funcționa, cât de repede se poate schimba o zi aparent bună. Povara nu e doar fizică. E emoțională, e mentală, e obositoare.
Recent, Bella a arătat imagini dintr-un pat de spital. Un reminder că boala, oricât ar fi de invizibilă, poate opri totul brusc. La scurt timp după externare, a început să facă exerciții ușoare, încercând să-și reconstruiască rezistența. Ritmul e sinuos, cu derapaje și reluări.
Nu există un final clar, ci alternanțe între crize și perioade mai bune. Și totuși, scena rămâne o parte din viața ei. La câteva zile, a apărut pe podium, defilând pentru Saint Laurent în timpul Paris Fashion Week. Nu ca o negare a bolii, ci ca o încercare de a merge mai departe în ciuda ei.
Sprijinul vine puternic din familie. Mama ei, Yolanda Hadid, a vorbit despre partea nevăzută a acestei lupte: cât de greu e să privești durerea cuiva drag, să accepți incertitudinea, să fii prezentă când nu există soluții rapide.
Descrierile ei sunt concrete și dure: dureri articulare severe, oboseală extremă, „ceață mentală”, anxietate. Semnele unei bătălii de fiecare zi, nu ale unei stări trecătoare.
Prin sinceritatea cu care își împărtășește experiențele, Bella încearcă să pună reflectorul pe suferințele care nu se văd, dar există. Arată că imaginea de la exterior nu spune toată povestea, iar lupta cu o boală cronică înseamnă și o încărcătură emoțională pe care mulți nu o văd.
Pentru cei aflați în situații similare, devine un reper de vulnerabilitate curajoasă și un exemplu că adevărul spus la timp și cererea de ajutor pot fi forme de putere.
