Durerea de călcâi pare, la prima vedere, o neplăcere minoră. În realitate, pentru milioane de oameni, ea devine un obstacol care îți schimbă felul în care mergi, faci sport și te bucuri de activitățile zilnice. Uneori e doar un disconfort trecător.
Alteori, o durere ascuțită, care te face să eviți fiecare pas. De cele mai multe ori este benignă și răspunde la tratamente simple. Dar, lăsată nediagnosticată sau prost gestionată, poate persista, se poate complica și, rareori, poate semnala o problemă mai serioasă.
Cea mai frecventă explicație poartă un nume cunoscut: fasceita plantară. Pentru a înțelege de ce doare călcâiul, e util să privim mai întâi mecanismul din spate. Călcâiul, construit în principal din osul calcaneu, e prima piesă care atinge solul în timpul mersului și un adevărat amortizor de șocuri.
Peste el se ancorează tendonul lui Ahile, cel mai puternic tendon al corpului, care leagă mușchii gambei de os și te ajută să te ridici pe vârfuri, să alergi, să sari.
Pe talpă, fascia plantară – o bandă densă de țesut – se întinde ca o boltă între calcaneu și degete, stabilizând piciorul și dispersând presiunea. Bursele, mici saci cu lichid, reduc frecarea acolo unde structurile se ating.
Orice dezechilibru, suprasolicitare sau mică leziune în acest angrenaj poate trimite semnale de alarmă sub forma durerii. Fasceita plantară apare atunci când această bandă de țesut de pe talpă e forțată repetat sau excesiv.
Rezultatul este o succesiune de micro-rupturi și inflamație la locul în care fascia se prinde de osul călcâiului.
Clinicienii recunosc tabloul după câteva trăsături tipice: durere intensă la primii pași de dimineață sau după perioade de repaus, ameliorare treptată odată cu mișcarea, apoi reapariție după stat prelungit în picioare sau efort; localizare la baza internă a călcâiului, acolo unde fascia se atașează de calcaneu.
De multe ori, disconfortul migrează pe parcursul săptămânilor sau lunilor, semn că inflamația persistă.
Persoanele cu kilograme în plus, cele care aleargă mult, lucrează mult în picioare, poartă încălțăminte fără susținere sau au particularități ale piciorului (arc plat ori foarte înalt) intră mai des în această ecuație. Nu tot ce doare în călcâi este, însă, fasceită.
Tendinopatia tendonului lui Ahile – o degenerare sau inflamație indusă de suprasolicitare, alergare ori încălțăminte nepotrivită – provoacă durere în spatele călcâiului, adesea cu rigiditate la trezire sau după efort.
Când bursele retrocalcaneene se irită din cauza frecărilor repetate, bursita calcaneană își face simțită prezența cu o durere localizată posterior, ușor de confundat cu o problemă a tendonului.
Pintenul calcanean, o excrescență osoasă apărută prin depuneri de calciu, este deseori descoperit întâmplător la radiografie și, de cele mai multe ori, nu doare; totuși, poate irita țesuturile din jur și contribui la simptomatologie.
Există și cauze nervoase: în sindromul de tunel tarsian, compresia nervului tibial posterior la partea internă a gleznei produce durere cu furnicături ce pot iradia spre călcâi.
La sportivi sau la cei care își cresc brusc nivelul de activitate, fracturile de stres ale calcaneului generează o durere intensă și persistentă, care impune evaluare medicală rapidă.
Mai rar, afecțiuni sistemice sau neurologice – neuropatii, forme de artrită, boală vasculară periferică – pot sta la baza durerii, în afara simplei mecanici a piciorului.
Drumul spre un diagnostic corect începe cu o discuție atentă cu specialistul – ortoped, medic de medicină fizică, reumatolog sau podiatru. Contează când a apărut durerea, cum a evoluat, ce o agravează ori o calmează, ce fel de activități practici și ce încălțăminte porți.
La examenul clinic, medicul caută puncte precise de sensibilitate – de pildă, pe marginea internă a călcâiului în fasceita plantară sau posterior, în tendinopatia ahileană –, evaluează mobilitatea gleznei și piciorului, privește atent mersul pentru a surprinde eventuale anomalii.
În cele mai multe cazuri tipice, nu sunt necesare investigații imagistice.
Când există dubii sau suspiciuni de altă patologie, radiografia poate arăta pinteni sau fracturi, ecografia poate evidenția îngroșarea fasciei ori a tendoanelor, iar RMN-ul este rezervat situațiilor complexe pentru o vedere detaliată a țesuturilor moi.
Un detaliu important: simpla prezență a unui pinten osos nu confirmă fasceita plantară; mulți oameni fără dureri au astfel de formațiuni. Vestea bună este că majoritatea durerilor de călcâi cedează la tratamente conservative.
Primul pas înseamnă reducerea temporară a activităților care suprasolicită piciorul, odihnă și comprese reci pentru a tempera inflamația. Antiinflamatoarele nesteroidiene, precum ibuprofenul, pot ajuta la controlul durerii dacă sunt folosite conform recomandării medicului.
Susținerile elastice, șosetele compresive sau benzile kinesiologice pot descărca zona sensibilă. Un pilon esențial, mai ales în fasceita plantară, este stretchingul regulat al fasciei și al mușchilor gambei; practicat consecvent, s-a dovedit eficient în reducerea simptomelor pe termen lung.
În tendinopatia lui Ahile, programele de încărcare excentrică ghidate de fizioterapeut au un rol central în ameliorare. Când măsurile inițiale nu sunt suficiente după câteva săptămâni, intră în discuție opțiuni intermediare.
Ortezele personalizate sau suporturile de boltă redistribuie presiunea pe talpă. Ședințele de kinetoterapie pot include tehnici de eliberare miofascială, mobilizări și exerciții de stabilizare.
Terapia cu unde de șoc extracorporeală are studii care îi susțin eficiența în durerea persistentă prin stimularea proceselor de regenerare. Infiltrațiile cu corticosteroizi pot aduce calmare pe termen scurt, dar repetarea lor este evitată din cauza riscului de ruptură a fasciei sau atrofie locală.
În paralel, abordări mai noi – de exemplu, injectarea cu plasmă bogată în trombocite sau utilizarea ultrasunetelor terapeutice – sunt evaluate pentru potențialul lor de a stimula vindecarea naturală.
Chirurgia rămâne ultima opțiune, rezervată cazurilor în care, timp de cel puțin șase luni, terapiile conservative și specializate nu au dat rezultat. Procedurile vizează, cel mai frecvent, eliberarea parțială a fasciei plantare sau rezecția pintenilor care contribuie în mod clar la simptome.
Recuperarea este mai lungă și presupune reabilitare atentă. Prevenția își are locul ei, mai ales pentru cei activi sau predispuși la suprasolicitare. Încălțămintea contează: alege modele cu susținere bună a arcului și amortizare eficientă.
Crește efortul treptat, evitând salturile bruște de intensitate. O greutate corporală echilibrată scade presiunea pe structurile piciorului. Include constant exerciții pentru flexibilitatea și forța gambei și a piciorului și planifică pauze reale de odihnă și recuperare în antrenamente.
Semnalul de mers la medic este clar când durerea persistă mai mult de două-patru săptămâni în pofida măsurilor inițiale, când devine severă sau îți afectează mersul, când apar umflătură, amorțeală ori furnicături sau când simptomele urmează unui traumatism și ridică suspiciunea de fractură.
O evaluare la timp poate opri instalarea cronicității și poate exclude o cauză mai gravă.
