Expresia „sânge prea gros” apare des în conversațiile de zi cu zi. În medicină, această imagine are un nume precis: hipervâscozitate sangvină. Este momentul în care sângele devine atât de dens încât nu mai curge ușor prin cele mai fine vase, iar oxigenul ajunge mai greu la organe.
Nu e doar o constatare din laborator. Poate afecta creierul, poate favoriza formarea cheagurilor și, uneori, reprezintă o urgență medicală. Sângele, acest „țesut fluid” atât de esențial, este alcătuit din plasmă, globule roșii, globule albe și trombocite.
Cât de bine circulă depinde de echilibrul dintre ele. Dacă numărul celulelor sau cantitatea de proteine din plasmă crește peste măsură, fluiditatea scade. Iar când scade fluiditatea, sângele devine vâscos.
Se poate întâmpla în boli hematologice, în inflamații severe, în anumite forme de cancer, dar și în situații aparent banale, cum este deshidratarea severă. Privită din perspectiva medicului, hipervâscozitatea înseamnă rezistență crescută la curgere în vasele mici.
Fluxul scade, iar țesuturile suferă de lipsă de oxigen. Prea multe globule roșii, prea multe globule albe, un exces de trombocite sau un nivel mare de proteine plasmatice – toate pot îngroșa sângele. În forme severe, consecințele pot atinge organele vitale.
Literatura medicală leagă frecvent acest sindrom de policitemie (exces de globule roșii), leucemii (exces de globule albe), mielom multiplu sau macroglobulinemie (exces de proteine), dar și de boli autoimune sau inflamații majore.
În anumite contexte oncologice, situația poate fi critică și necesită intervenție rapidă. Cum ajunge sângele „prea gros”? Cel mai des, prin creșterea numărului de celule, în special a globulelor roșii.
În policitemie, hematocritul – proporția globulelor roșii – urcă, iar sângele devine mai „lipicios”, cu risc crescut de tromboză. Un alt drum este încărcarea plasmei cu proteine, mai ales în bolile în care organismul produce cantități mari de anticorpi anormali.
Uneori, forma modificată a globulelor roșii sau tulburările de coagulare contribuie și ele la creșterea vâscozității. Semnele clinice pot fi subtile la început, apoi devin greu de ignorat. Durerile de cap persistente sunt frecvente, pentru că circulația cerebrală suferă când sângele se îngroașă.
Apar amețeala, vertijul, tulburările de echilibru. Oboseala se insinuează cronic, pe fondul oxigenării slabe a țesuturilor. Vederea încețoșată, uneori chiar pierderea parțială a vederii, trădează afectarea vaselor retiniene.
Se pot adăuga sângerări neobișnuite – de la epistaxis repetat la sângerări gingivale – și senzații de furnicături sau amorțeală în mâini și picioare. Când vâscozitatea urcă periculos, neurologia devine scena principală.
Confuzia, problemele de memorie, dificultățile de concentrare arată că fluxul către creier e compromis. În cazuri grave, pot apărea convulsii sau pierderea stării de conștiență.
Tulburările de coordonare, mersul instabil sau simptomele care seamănă cu un accident vascular cerebral cer evaluare imediată. Inima și plămânii nu rămân în afara poveștii. Durerile toracice și senzația de lipsă de aer semnalează că oxigenul nu mai ajunge unde trebuie.
În forme severe, pot apărea insuficiența cardiacă sau afectarea rinichilor, consecințe ale circulației deficitare. Uneori, pielea vorbește prima. Fața capătă o nuanță roșiatică, iar în policitemie pot apărea arsuri sau dureri în palme și tălpi.
Formarea de cheaguri în vene sau artere rămâne una dintre complicațiile redutabile. Cauzele sunt variate, dar câteva ies în evidență. Policitemia vera, în care măduva produce prea multe globule roșii, este poate cea mai cunoscută.
Bolile hematologice maligne, precum leucemiile sau mielomul multiplu, pot crește atât numărul de celule, cât și nivelul proteinelor din sânge. Inflamațiile și bolile autoimune pot ridica, la rândul lor, proteinele plasmatice.
Hipoxia cronică – întâlnită la fumători sau la persoanele cu boli pulmonare – stimulează producția de globule roșii. Iar deshidratarea severă, deși temporară, poate îngroșa sângele și „concentra” analizele dacă aportul de lichide este insuficient. Există semnale care impun acțiune imediată.
Tulburările bruște de vedere, confuzia sau orice simptom neurologic nou necesită evaluare urgentă, pentru că pot indica afectarea circulației cerebrale. Sângerările frecvente sau neobișnuite pot trăda un sindrom de hipervâscozitate sever.
La fel, durerea toracică, dificultățile majore de respirație sau semnele de tromboză. Netratat, sindromul poate provoca insuficiență de organ sau chiar deces. Diagnosticul pornește de la analize simple, precum hemoleucograma completă, care arată numărul de celule sangvine.
În funcție de suspiciune, se adaugă evaluarea proteinelor plasmatice, teste pentru markeri genetici sau explorări ale coagulării. Uneori, sunt necesare investigații imagistice sau puncția de măduvă osoasă pentru a clarifica sursa problemei. Tratamentul se adaptează cauzei.
În forme severe, plasmafereza poate elimina rapid excesul de proteine din circulație. În policitemie, flebotomia terapeutică – extragerea controlată a unei cantități de sânge – reduce vâscozitatea.
În bolile hematologice, tratamentul poate însemna medicamente specifice sau chimioterapie, cu scopul de a corecta dezechilibrul care a îngroșat sângele.
Prevenția nu este întotdeauna posibilă, însă anumite alegeri scad riscul: hidratare adecvată, controlul atent al bolilor cronice și evitarea fumatului. Uneori, fluiditatea sângelui începe cu gesturi simple.
