Comportamentele provocatoare ale copiilor sunt, în majoritatea cazurilor, manifestări ale unor nevoi emoționale, senzoriale sau relaționale neîmplinite. Aceste comportamente care pot părea problematice pentru adulți reprezintă, de fapt, modalități prin care copiii încearcă să comunice.
Atunci când un copil mușcă sau lovește, acest comportament indică faptul că este copleșit de emoții pe care nu le poate exprima verbal, cum ar fi frustrarea, furia sau frica. Lipsa autocontrolului este normală la vârste mici, copilul neavând încă abilitatea de a gestiona tensiunea în alt mod.
În astfel de situații, este important ca adultul să rămână calm și să ofere alternative: „Văd că ești furios. Nu lovim, dar poți strânge perna tare.” De asemenea, este benefic să ajutăm copilul să își numească emoțiile și să le validăm.
Un copil foarte gălăgios sau care țipă mult poate avea o nevoie crescută de conectare, atenție sau stimulare senzorială. Uneori țipă pentru a se simți văzut, alteori pentru că este obosit, suprastimulat sau frustrat.
O abordare eficientă constă în oferirea de atenție autentică prin momente de joc liber în care urmărim inițiativele copilului, dar și crearea unui spațiu liniștit atunci când pare copleșit. Rutinele clare și mediul previzibil contribuie la reducerea acestui comportament.
Când copilul se cațără peste tot, acest lucru reflectă nevoia sa de mișcare, explorare și stimulare senzorială. Este o manifestare a dorinței de a-și înțelege corpul, de a testa limitele și a se simți în control.
Asigurarea unor spații sigure pentru cățărat, tras, împins sau alergat reprezintă o soluție adecvată. Adulții pot crea zone de joacă în casă cu perne, saltele sau mobilier solid și pot include activități fizice regulate în rutina zilnică.
Refuzul constant exprimat prin „NU” la orice cerință indică nevoia de autonomie și control a copilului. Acest comportament este modul său de a-și afirma identitatea și de a se simți stăpân pe propriile alegeri, fiind frecvent întâlnit mai ales între 2 și 6 ani.
Oferirea unor alegeri limitate, evitarea luptelor de putere și menținerea unui ton calm sunt strategii eficiente. De asemenea, empatizarea cu dificultatea copilului facilitează cooperarea. Comportamente precum roaderea unghiilor sau jocul obsesiv cu un obiect reprezintă strategii de autoreglare.
Copilul se simte anxios, nesigur sau suprastimulat și are nevoie de un mecanism care să îl ajute să se calmeze. Este util să observăm în ce contexte apare comportamentul și să oferim alternative de liniștire precum mingi antistres, plastilină sau exerciții de respirație ghidată.
Un mediu predictibil și încurajator contribuie la diminuarea acestor comportamente.
