Da, se poate. Dar nu e drumul pe care ți-l imaginezi atunci când visezi la primul copil. Pentru femeile tinere care au trecut printr-un cancer de sân, întrebarea despre alăptare vine aproape întotdeauna după cea despre sarcină.
Iar răspunsul nu e unul singur, valabil pentru toate: pentru o parte importantă dintre ele, el este da.
Specialistul în neonatologie, pediatrie și terapie intensivă cardiacă, dr. Preetha Joshi, explică pe scurt de ce nu există o rețetă universală: totul depinde de cât de avansată era boala la diagnostic, de tipul tratamentului urmat și de intervenția chirurgicală efectuată.
Între o femeie care a trecut printr-o lumpectomie sau o mastectomie parțială, urmate de radioterapie, și una care a suferit o mastectomie totală, diferențele sunt uriașe. Prima poate avea încă o porțiune însemnată din țesutul mamar, dar asta nu garantează că acel sân va produce lapte.
Radioterapia lasă în urmă țesut cicatricial, iar glandele mici care produc laptele pot fi înlocuite de fibroză. Canalele prin care laptele ar trebui să curgă rămân surde la semnalele hormonale din sarcină. Uneori, sânul tratat nu se mărește deloc.
Când produce lapte, cantitatea poate fi extrem de mică. Așa că întrebarea corectă nu mai este doar „Pot alăpta? ”, ci „Ce sân poate produce lapte și în ce cantitate?”.
Dacă operația a însemnat îndepărtarea completă a unui sân, situația este mult mai clară: sânul respectiv nu va mai avea niciodată lapte. Însă, dacă celălalt sân este sănătos și nu a fost atins de tratament, el poate prelua singur rolul.
Dr. Joshi subliniază că un singur sân este suficient pentru a hrăni un copil, iar alăptarea poate continua unilateral, cu sânul neafectat. Producția variază însă: unele femei produc atât cât să acopere integral nevoile bebelușului, altele trebuie să completeze cu formulă.
Un pediatru sau un consultant în alăptare poate monitoriza creșterea în greutate a copilului și poate stabili dacă e nevoie de supliment. Alăptarea, așadar, nu e o ecuație binară. Chiar și atunci când un sân nu poate contribui, celălalt poate face toată diferența.
Temerile sunt nefondate, dar tratamentul contează
Și totuși, temerile nu țin doar de lipsa laptelui. Unele femei se întreabă dacă laptele produs de un sân tratat anterior ar putea transmite cancerul copilului. Niciun studiu nu a confirmat o astfel de transmitere. Laptele matern nu devine periculos pentru că femeia a avut cancer de sân.
La fel de neîntemeiată este și convingerea că alăptarea ar putea trezi boala. Nici această teamă nu se sprijină pe date medicale, subliniază medicul. Dar asta nu înseamnă că orice supraviețuitoare ar trebui să rămână automat însărcinată sau să alăpteze.
Decizia depinde de tipul cancerului, de istoricul tratamentului, de medicamentele pe care femeia le ia în prezent și de situația ei particulară. Atenția ar trebui îndreptată, în schimb, către tratamentele aflate în curs și către starea țesutului mamar.
Dacă tratamentul oncologic e încă în desfășurare, alăptarea nu este posibilă. Chimioterapia, tamoxifenul și inhibitorii de aromatază sunt incompatibili cu hrănirea la sân.
Tamoxifenul poate reduce producția de lapte sau o poate opri complet, iar datele despre efectele lui asupra copilului prin laptele matern sunt prea puține pentru a-l considera sigur. Pentru femeile care au un cancer de sân sensibil la hormoni, lucrurile devin și mai complicate.
Ele își doresc adesea să alăpteze după naștere, dar tratamentul endocrin trebuie continuat sau reluat. O pauză în această terapie poate fi planificată, însă niciodată de una singură. Doar echipa medicală poate cântări beneficiile alăptării față de riscul de a lăsa boala să avanseze.
Fiecare mamă definește reușita alăptării
De aceea, planificarea unei sarcini după cancer nu înseamnă doar pregătirea pentru naștere. Tipul intervenției chirurgicale, istoricul radioterapiei, medicamentele administrate în prezent, numărul de sâni tratați și zona exactă operată – toate aceste detalii influențează dacă și cât lapte va exista.
În unele cazuri, structura sânului este atât de modificată încât producția de lapte nu mai are loc. Medicul face o precizare importantă: cele mai multe dintre femeile care au terminat tratamentele pot alăpta, iar problemele pot apărea în producția de lapte, nu în siguranța lui.
Pentru cele care sunt încă sub tratament, însă, discuția despre alăptare trebuie purtată înainte de sarcină, nu după naștere. Dincolo de aspectele medicale, nașterea unui copil după cancer vine cu o încărcătură emoțională aparte.
Pentru o mamă, alăptarea poate însemna o recuperare simbolică a unei părți din viața de dinainte de boală; pentru alta, poate readuce la suprafață amintirea intervențiilor și a tratamentelor. Nu există un singur model de reușită.
Una va reuși să-și hrănească bebelușul exclusiv de la un singur sân sănătos, alta va combina laptele matern cu formula, iar o a treia va descoperi că lactația nu este posibilă.
Fiecare dintre aceste situații trebuie analizată individual, împreună cu oncologul, obstetricianul, pediatrul și, atunci când e nevoie, cu un specialist în alăptare.
