Când florile refuză să mai ofere nectar, albinele găsesc o sursă neașteptată de dulce. Nu în corola plantelor, ci în secreția unor insecte care se hrănesc cu seva copacilor. Afidele și unele insecte solzoase extrag din frunze și tulpini un lichid bogat în zaharuri, dar nu îl pot digera integral.
Ceea ce rămâne devine o picătură lipicioasă, eliminată pe suprafața frunzelor – o substanță pe care apicultorii o numesc „mană”.
Un gust care nu seamănă cu mierea obișnuită
Albinele o descoperă rapid și o transportă în stup, unde o transformă într-un produs cu totul aparte. Mierea rezultată nu seamănă deloc cu cea din flori. Culoarea ei este mult mai închisă, iar gustul abandonează notele florale pentru ceva mai profund, mai pământiu.
În funcție de copacul din care provine hrana insectelor, aroma poate sugera caramel, rășină sau chiar malt. Bradul, molidul, pinul, stejarul, arțarul și fagul sunt doar câteva dintre speciile care pot sta la originea acestui tip de miere.
Cât de sănătoasă este și cine trebuie să o evite
Diferențele nu se opresc la aspect sau gust. Compoziția acestei mierii ascunde o concentrație mai mare de minerale și compuși antioxidanți decât omologul său floral, deși valorile exacte depind de regiune, de planta sursă și de momentul recoltării.
Tocmai aceste particularități o fac interesantă din perspectivă nutrițională, dar specialiștii atrag atenția asupra unui aspect esențial: rămâne, înainte de toate, un aliment bogat în zaharuri.
Consumată cu moderație, își poate găsi locul într-o dietă echilibrată, însă nu trebuie privită ca un remediu pentru boli. Persoanele care suferă de diabet sau care își monitorizează strict aportul de carbohidrați trebuie să fie atente la cantitatea pe care o introduc în alimentație.
Iar pentru cei mai mici dintre consumatori, regula este fermă: copiii sub un an nu trebuie să primească miere, din cauza riscului de botulism infantil. Dulceața are întotdeauna un preț, iar în cazul mierii de mană, povestea ei începe cu mult înainte ca albinele să intre în scenă.
