Endometrioza este adesea percepută ca un coleg de apartament nepoftit, o prezență pe care nu ai invitat-o, dar care se instalează în corpul tău și refuză să plece. Odată instalată, te obligă să înveți să-i anticipezi toanele și să-i cunoști obiceiurile.
Uneori este tăcută, alteori face atâta zgomot încât toate celelalte sunete pălesc. Cel mai frustrant, însă, este că nu poți, în realitate, să o îndepărtezi. Această metaforă puternică deschide confesiunea lui Beatrice Bran în cartea sa, „Viața printre cicatrici.
Jurnalul unei femei care luptă cu endometrioza”, o mărturie despre durerea profundă marcată de oboseală cronică și epuizare psihică, adesea invalidată atât de societate, cât și de sistemul medical.
Volumul lui Beatrice este mai mult decât o relatare a unui parcurs medical sau o radiografie a patologiei; el devine un jurnal al unei experiențe de viață care împletește suferința cu speranța.
Autoarea mărturisește că și-a dorit ca această carte să fie un ghid cald și autentic pentru oricine a învățat să trăiască zi de zi cu durerea și singurătatea, mai ales la începutul acestui drum.
Treptat, acest sentiment s-a transformat în motivația de a-și transforma povestea într-un sprijin solid pentru toate femeile care se confruntă cu aceleași provocări.
Beatrice a învățat, în cel mai dureros mod posibil, să-și asculte corpul, să-i înțeleagă semnalele și să descifreze simptomele unei boli care a purtat-o prin nenumărate cabinete medicale și specializări, de la ginecologie până la psiholog.
Această călătorie, din ce în ce mai confuză, a condus-o la o certitudine amară, care reflectă o realitate crudă: subestimarea durerii feminine este un fenomen larg răspândit în cabinetele medicale, de la controalele de rutină până la nașteri. Conștientizarea amplorii problemei a venit ca un șoc.
Cum este posibil ca o afecțiune care afectează atât de multe femei să fie atât de puțin cunoscută? Endometrioza atinge aproximativ 10% dintre femeile și fetele de vârstă reproductivă la nivel global, un număr impresionant de 190 de milioane de persoane.
Aceasta înseamnă că, statistic, una din zece prietene ar putea fi afectată, dar subiectul rămâne, în mare parte, tabu. În România, situația este și mai tulburătoare: peste 500.000 de femei sunt diagnosticate cu endometrioză, iar procesul de diagnosticare durează, în medie, peste șapte ani.
Șapte ani de posibilă suferință în tăcere, în care multe femei se simt forțate să-și considere durerea ca fiind o dovadă de „sensibilitate” sau „exagerare”. Beatrice s-a transformat într-un detectiv al propriului corp.
A început să citească obsesiv, petrecând nopți întregi pe forumuri, salvând articole științifice pe care le imprima și le sublinia, la fel ca în studenție.
A descoperit că endometrioza nu este doar despre „dureri menstruale puternice”, ci o boală cronică, complexă, în care țesut similar cu cel care căptușește uterul (endometrul) se dezvoltă în locuri unde nu ar trebui să fie, în afara cavității uterine.
Își imagina propriul corp ca o casă în care cineva a așezat cărămizi în locuri greșite – în sufragerie, în baie, pe balcon – creând un haos. A învățat despre stadiile bolii, despre capacitatea ei de a afecta și alte organe și despre faptul că este a doua cea mai comună afecțiune ginecologică.
Momentul crucial al confirmării a venit atunci când a citit lista de simptome și a realizat că nu era „nebună”. Durerea aceea insuportabilă la 18 ani, care o făcea să se prăbușească pe podea în timpul menstruației, nu era „normală”. Oboseala cronică inexplicabilă avea, brusc, sens.
Durerile din timpul relațiilor intime, despre care îi fusese rușine să vorbească, se încadrau și ele în acest diagnostic. A plâns, deplângându-și toate momentele în care se considerase slabă, incapabilă să suporte „puțină durere” sau prea sensibilă.
A plâns și pentru toate femeile din familia ei care, probabil, au trecut prin aceleași suferințe, considerându-le parte a normalității. Pe măsură ce înțelegea mai mult, i-a devenit clar de ce diagnosticul întârziase atât.
Între 10 și 15% dintre femeile cu endometrioză sunt diagnosticate foarte târziu, în stadii avansate ale bolii. Simptomele pot fi ușor confundate cu cele ale multor alte afecțiuni, de la probleme digestive și infecții urinare, până la probleme psihologice.
Mulți medici, a descoperit Beatrice, nu sunt suficient de pregătiți pentru a recunoaște semnele. Femeile sunt adesea trimise de la ginecolog la gastroenterolog, de la urolog la psiholog, prinzându-se într-un cerc vicios al eșecurilor medicale.
