Crăparea roșiilor, vizibilă la orice stadiu de dezvoltare, de la fructele verzi la cele coapte, este un fenomen des întâlnit în culturile de tomate. Cauza principală a acestui proces este excesul de apă sau fluctuațiile rapide ale nivelului de umiditate din sol.
Atunci când plantele trec de la o perioadă de secetă la una cu ploi abundente, aportul brusc de apă determină o dezvoltare internă mai rapidă a fructului decât poate susține coaja exterioară, ducând la fisuri.
Deși crăpăturile pot facilita pătrunderea dăunătorilor sau apariția putregaiului, cele de tip circular pot fi mai puțin severe. Dacă fisura este superficială și nu expune interiorul fructului, acesta poate rămâne pe plantă pentru a se coace complet, necesitând însă o monitorizare atentă.
Roșiile verzi, mai tinere, care se crapă, sunt mai predispuse la putrezire înainte de maturizare comparativ cu cele mature. Prevenirea crăpării roșiilor se bazează pe menținerea unui nivel constant de umiditate în sol.
Acest lucru reduce șocul hidric provocat de o ploaie bruscă după o perioadă secetoasă. Deși nu toate cazurile de crăpare pot fi prevenite, mai ales în condiții de ploi torențiale intense, anumite măsuri pot reduce semnificativ riscul.
Printre strategiile de prevenire se numără udarea regulată și în profunzime a plantelor. Roșiile necesită aproximativ 2,5 centimetri de apă pe săptămână, ceea ce implică udarea la fiecare două-trei zile pe timpul verii.
Pentru a verifica necesarul de apă, se poate introduce degetul la 2-3 centimetri în sol; dacă este umed, nu este necesară o udare suplimentară, dacă este uscat, se recomandă irigarea.
Apa trebuie direcționată la baza plantei, evitând udarea frunzelor pentru a preveni bolile transmise prin sol, precum mana sau petele septorioase. Udarea profundă sau utilizarea sistemelor de irigare prin picurare sunt metode eficiente. Recoltarea timpurie a roșiilor este o altă metodă preventivă.
Fructele care încep să capete culoare se pot coace și după ce sunt culese. Culegerea acestora înainte de o furtună și lăsarea lor la copt într-un spațiu protejat, cum ar fi pervazul, reduce riscul de crăpare și de deteriorare de către dăunători.
Aplicarea unui strat de mulci organic de 5-7 centimetri, format din paie, ace de pin sau scoarță mărunțită, ajută la menținerea unei umidități constante a solului și la reducerea fenomenului de crăpare.
De asemenea, alegerea soiurilor de roșii rezistente la crăpare, menționate adesea pe etichetele plantelor sau în cataloagele de semințe, contribuie la o recoltă mai puțin afectată. Multe varietăți sunt selective pentru productivitate, rezistență la boli și susceptibilitate redusă la crăpare.
Asigurarea unui drenaj adecvat este esențială. Cultivarea roșiilor în straturi înălțate sau în ghivece prevăzute cu orificii de drenaj permite evacuarea rapidă a excesului de apă. Solul trebuie să fie afânat și bine aerat.
Deoarece nutrienții se pot pierde prin drenaj, este important să se adauge îngrășământ organic conform instrucțiunilor. O fertilizare corectă implică utilizarea unui îngrășământ echilibrat, cu eliberare lentă, evitându-se fertilizarea excesivă.
Îngrășămintele specifice roșiilor au un conținut ridicat de fosfor și potasiu, dar redus de azot, deoarece excesul de azot stimulează o creștere rapidă a plantei și implicit poate contribui la crăparea fructelor. Dacă roșiile s-au crăpat, este recomandat să fie culese cât mai repede.
Fructele crăpate sunt mai vulnerabile la putrezire și la atacul insectelor. Pentru roșiile verzi crăpate, coacerea în interior poate oferi o anumită protecție împotriva dăunătorilor. În ciuda eforturilor de prevenire, crăparea nu poate fi întotdeauna evitată complet.
Roșiile crăpate sunt, în multe cazuri, încă comestibile. Este important să se verifice cu atenție fructele pentru semne de insecte sau mucegai și să se arunce cele care au un miros acru sau prezintă scurgeri. Roșiile moi indică un început de alterare și nu ar trebui consumate.
Deoarece roșiile crăpate nu rezistă mult timp, este indicat să fie consumate sau gătite imediat.
