Sindromul antifosfolipidic este o afecțiune autoimună caracterizată prin producerea de către sistemul imunitar a unor anticorpi specifici care cresc predispoziția sângelui la coagulare.
Această condiție poate determina formarea de cheaguri de sânge în diverse vase și este asociată cu un risc crescut de complicații în timpul sarcinii.
Prevalența sindromului în populația generală este estimată la aproximativ 1%, fiind mai frecvent diagnosticat la femeile tinere, aflate la vârstă reproductivă.
Afecțiunea poate apărea izolat, fiind denumită sindrom antifosfolipidic primar, sau poate fi asociată altor boli autoimune, precum lupusul eritematos sistemic sau artrita reumatoidă.
În contextul sarcinii, sindromul antifosfolipidic nu împiedică în mod direct concepția, însă poate afecta capacitatea organismului de a menține sarcina până la termen.
Femeile diagnosticate cu acest sindrom prezintă un risc mai mare de avorturi spontane recurente, pierderi de sarcină în trimestrele avansate, naștere prematură, adesea legată de apariția preeclampsiei, eclampsiei sau a insuficienței placentare.
De asemenea, poate surveni restricția de creștere intrauterină, rezultând într-un nou-născut cu greutate semnificativ mai mică decât normalul pentru vârsta gestațională.
Riscurile nu se limitează doar la făt; femeia însărcinată este expusă unui pericol crescut de tromboză, care poate afecta organe vitale precum inima, plămânii sau creierul, riscul persistând și în primele săptămâni după naștere.
Diagnosticul sindromului antifosfolipidic se bazează pe criterii clinice și de laborator. Confirmarea prezenței anticorpilor specifici – anticoagulantul lupic, anticorpii anticardiolipinici și anticorpii anti-beta-2-glicoproteină – necesită efectuarea unor analize de sânge.
Pentru un diagnostic cert, aceste teste trebuie să fie pozitive la cel puțin două determinări, efectuate la un interval de minimum trei luni.
Testarea este recomandată în special femeilor cu istoric de avorturi spontane repetate, pierderi de sarcină tardive, preeclampsie severă sau evenimente trombotice anterioare.
Managementul sindromului antifosfolipidic pe durata sarcinii vizează reducerea riscului de tromboză și de complicații obstetricale. Tratamentul standard constă frecvent în administrarea de doze mici de aspirină și/sau heparină, medicamente anticoagulante care previn formarea cheagurilor de sânge.
Schema terapeutică este individualizată și, de regulă, inițiată timpuriu în sarcină, putând fi continuată și în perioada postpartum, până la aproximativ șase săptămâni după naștere, în funcție de evaluarea medicală. În cazuri particulare, pot fi luate în considerare și alte opțiuni terapeutice.
Pe lângă tratamentul medicamentos, se recomandă adoptarea unor măsuri legate de stilul de viață. Renunțarea completă la fumat este esențială, iar consumul de alcool ar trebui limitat sau eliminat.
O alimentație echilibrată și menținerea unui program regulat de activitate fizică pot contribui, de asemenea, la managementul general al condiției. Supravegherea medicală atentă este crucială pe parcursul sarcinii la femeile cu sindrom antifosfolipidic.
Monitorizarea include controale medicale periodice, evaluări ecografice regulate pentru urmărirea dezvoltării fătului și a funcției placentare, precum și măsurarea constantă a tensiunii arteriale pentru depistarea precoce a semnelor de preeclampsie.
Prin diagnosticare corectă, inițierea la timp a tratamentului adecvat și monitorizare riguroasă, șansele de a duce sarcina la termen și de a naște un copil sănătos cresc considerabil, chiar și în prezența acestei afecțiuni.
Consultul medical specializat înainte de concepție este recomandat pentru evaluarea riscurilor și stabilirea unui plan de management.
