Mofturile la copii dispar de obicei după 5 ani, dar două tulburări necesită intervenție medicală

Pentru mulți părinți, masa poate deveni, la un moment dat, un teren de provocare. Copiii mici, în special preșcolarii, manifestă adesea o anumită selectivitate alimentară – ceea ce cunoaștem, în limbaj popular, drept „mofturi”.

Această reticență față de anumite alimente sau chiar refuzul de a încerca lucruri noi este, în cele mai multe cazuri, o etapă firească a dezvoltării.

Este momentul în care cel mic explorează gusturi și texturi, își afirmă autonomia, iar între 2 și 5 ani trece printr-o fază naturală de neofobie alimentară, o teamă de alimente necunoscute, care se atenuează treptat pe măsură ce înaintează în vârstă.

De altfel, nu există o definiție universal acceptată pentru „mofturile” alimentare, iar metodele de evaluare variază între studii, de aceea și procentul raportat în populație diferă semnificativ. Când putem considera că selectivitatea alimentară se încadrează în limitele normalului?

Atunci când copilul are o creștere și o dezvoltare firească, fără carențe nutriționale documentate. Un semn bun este că acceptă măcar câte puțin din fiecare grupă alimentară – de pildă, cel puțin una sau două fructe ori legume, o sursă de proteine și cereale.

Refuzul se manifestă preponderent față de alimente sau texturi noi și, cel mai important, situația se ameliorează odată cu expunerile repetate și cu un modelaj pozitiv din partea adulților.

Totuși, există situații în care aceste „mofturi” depășesc granița normalității și indică prezența unei tulburări alimentare care necesită atenție specializată.

Două entități clinice sunt deosebit de importante: Tulburarea Pediatrică de Alimentație (Pediatric Feeding Disorder – PFD) și Tulburarea de Aport Alimentar Evitant/Restrictiv (Avoidant/Restrictive Food Intake Disorder – ARFID).

PFD se definește ca un aport oral afectat, neadecvat vârstei copilului, și este asociată cu disfuncții medicale, nutriționale, dificultăți în abilitățile de hrănire sau probleme psihosociale.

Această tulburare impune o evaluare și o intervenție multidisciplinară, conform consensului internațional, implicând un pediatru, un dietetician, un psiholog, un logoped și/sau un terapeut ocupațional.

Pe de altă parte, ARFID se manifestă printr-o restricție sau evitare marcată a alimentelor, însă, spre deosebire de alte tulburări de alimentație, nu este legată de preocupări legate de greutate sau imagine corporală.

Consecințele ARFID pot fi scăderea sau stagnarea în greutate, deficite nutriționale semnificative, dependența de suplimente sau chiar de hrănirea prin sondă, precum și o afectare psihosocială notabilă.

Diferența cheie între „mofturile” obișnuite și ARFID constă tocmai în acest impact asupra greutății, nutriției și bunăstării psihosociale. Există anumite semnale care ar trebui să-i direcționeze pe părinți către un dietetician, un medic sau un consult de specialitate.

Acestea includ: o curbă de creștere care stagnează sau scade, pierderea în greutate, oboseală persistentă, paloare, păr fragil – semne ce pot indica suspiciunea unor carențe (precum fier, zinc, vitamina D).

De asemenea, o evitare extremă a alimentelor, rezultând într-o listă foarte scurtă de preparate acceptate (sub 10 constant), sau o selectivitate bazată strict pe texturi și culori justifică o trimitere rapidă la specialist.

Alte semne de alarmă includ frica intensă de înecare sau vărsătură, tusea sau înecarea frecventă la mese, un istoric de aspirație sau dificultăți de masticație și deglutiție.

Nu în ultimul rând, un impact major asupra vieții de zi cu zi, manifestat prin mese conflictuale, anxietate ridicată sau evitarea activităților sociale legate de mâncare, indică necesitatea unei intervenții.

Este important de știut că la copiii cu tulburări din spectrul autist, selectivitatea alimentară este mai frecventă, mai severă și poate persista mai mult, necesitând evaluare țintită și un plan personalizat, adesea incluzând intervenții senzoriale sau comportamentale dedicate.

Pentru a introduce treptat alimente noi, literatura de specialitate oferă câteva strategii eficiente. Expunerea repetată, fără presiune, este esențială. Acceptarea unui aliment nou crește după numeroase gustări mici, repetate – adesea sunt necesare mai multe încercări.

Studiile și metaanalizele susțin ferm expunerea repetată în copilăria mică, mai ales pentru legume și fructe, în porții foarte mici, crescând treptat acceptarea și aportul. O educație simplă a copilului poate crește „disponibilitatea de a încerca”.

Jocul senzorial, desfășurat în afara orelor de masă, poate fi de mare ajutor. Atelierele care implică povești, atingerea, mirosul și joaca tactilă cu legume și fructe cresc disponibilitatea copilului de a gusta și, ulterior, de a consuma acele alimente.

Modelajul pozitiv al adulților și o rutină previzibilă a meselor contribuie, de asemenea, la succes. Copiii mănâncă mai bine atunci când îi văd pe adulți consumând aceleași alimente și când există un program bine stabilit de mese și gustări.

În contrast, presiunea de tipul „mai ia două lingurițe pentru mami” este asociată cu rezultate mult mai slabe.

Recompensele non-alimentare, mici și pe termen scurt, cum ar fi autocolantele sau laudele specifice legate de gustare, pot crește dorința de a încerca, mai ales în mediul de creșă sau grădiniță, fiind utilizate temporar și fără constrângere. Ce este important de evitat?

Forțarea sau șantajul, insistența prelungită, frazele de genul „o înghițitură pentru X” și distragerea cu ecrane la masă. Toate aceste practici reduc auto-reglarea copilului, pot întări refuzul și diminuează atenția acestuia la semnalele de foame și sațietate.

Implicarea copilului în procesul de gătire este o strategie puternică și, adesea, subestimată.

Această implicare, fie că este vorba despre alegerea rețetei, participarea la cumpărături, spălarea sau ruperea frunzelor, amestecarea ingredientelor sau chiar gătirea simplă, este asociată cu preferințe mai bune pentru legume și o disponibilitate crescută de a încerca alimente noi.

Copiii care sunt implicați în bucătărie acasă au un aport mai mare de fructe și legume și sunt mai deschiși față de sortimente noi.

Programele de gătit la școală și activitățile practice în bucătărie contribuie la creșterea preferințelor pentru legume și la adoptarea unor comportamente alimentare sănătoase.

Alegerea rețetei, participarea la cumpărături și la gătit contribuie la reducerea neofobiei în cadrul intervențiilor educaționale.

Sugestiile de implicare la pregătirea mesei variază în funcție de vârstă: la 2-3 ani, copiii pot spăla fructe și legume, pot întinde cu pensula sau presăra ingrediente; la 4-5 ani, pot rupe salată, amesteca sau decupa forme; iar de la 6 ani în sus, pot măsura ingrediente, citi rețete simple și folosi, sub supraveghere, unelte blânde.

În cele din urmă, este crucial ca părinții să rămână calmi, consecvenți și să aplice principiul „fără presiune”. Oferiți constant o varietate de alimente în porții mici, în compania voastră, respectând un program previzibil de mese și gustări.

Dacă, însă, șirul de expuneri fără presiune nu dă rezultate sau dacă observați modificări ale curbei de creștere a copilului, este momentul să solicitați o evaluare pentru PFD sau ARFID.

Căutați, de asemenea, evaluare medicală dacă apar semne de alarmă precum stagnare ponderală, carențe nutriționale, o teamă intensă de mâncare, evitări extreme sau dificultăți de masticație și deglutiție.

Este important de reținut că atât PFD, cât și ARFID sunt afecțiuni tratabile, dar necesită o echipă de specialiști, incluzând un pediatru, un nutriționist sau dietetician, un psiholog și un logoped sau terapeut ocupațional.