Într -o epocă a vitezei și a conectării neîntrerupte la ecrane, capacitatea de a fi cu adevărat prezent devine tot mai rară și, paradoxal, tot mai necesară.
Neurologul și profesorul Dumitru Constantin Dulcan propune să ne oprim pentru o clipă și să privim lucid felul în care ne trăim viețile: pe pilot automat, cu mintea alergând înaintea corpului, în timp ce relația dintre părinte și copil se colorează adesea în nuanțe de teamă, proiecții și experiențe netămăduite.
Pentru el, prezența nu este o metaforă, ci un antrenament zilnic. Ideea, împrumutată din educația orientală, e simplă: fii atent la ceea ce faci, în fiecare gest. Până la 90% din acțiunile noastre se desfășoară automat, estimează profesorul.
Când, însă, îți aduci mintea lângă ceea ce faci – chiar și când bei un pahar cu apă –, creierul lucrează, învață, se dezvoltă. Altfel, aluneci mecanic prin zile, ca pe niște șine, fără să beneficiezi cu adevărat de experiență.
Când vine vorba despre copii, miza devine și mai vizibilă: îi creștem pe ei sau imaginea noastră despre ei? Dulcan descrie două „revolte” previzibile.
Prima, în pubertate, când adolescenții devin hipersensibili la propria imagine, își măsoară fiecare detaliu prin comparație cu modele ideale și trăiesc tensiunea dintre ceea ce sunt și ceea ce cred că ar trebui să fie.
Mintea operează prin contrast, spune el, și neliniștea apare acolo unde nu corespundem așteptărilor. A doua revoltă explodează în adolescență, odată cu dorința legitimă de independență.
Tânărul se simte puternic, dar nu are încă experiența consecințelor, iar părintele, trecând deja prin viață, se teme. Din acest dezechilibru se nasc conflictele. Mai ales în relații, unde o despărțire poate fi percepută drept sfârșitul singurei șanse la fericire, cu deznodăminte uneori dramatice.
De aceea, măcar un părinte ar fi bine să fie prietenul copilului, astfel încât drumul spre dialog să rămână deschis. Profesorul face o distincție tranșantă: unii copii ascultă de părinți, alții de „stradă”, de influențele exterioare. Cei din a doua categorie sunt expuși riscurilor.
Iar antidotul nu e autoritatea rigidă, ci blândețea și prezența. Nu este suficient să iubești copilul, trebuie să-i arăți asta: prin limbaj, prin ton, prin felul în care îl asculți. Modul în care îi vorbești poate apropia sau, dimpotrivă, poate ridica ziduri.
Se ridică, inevitabil, întrebarea: poate un părinte să ofere siguranță emoțională dacă el însuși nu a cunoscut-o în copilărie? Va fi greu, admite Dulcan, dar nu imposibil. Problema de fond e alta: cerem părinților să educe, dar cine i-a educat pe ei?
Educația nu înseamnă doar informație transmisă, ci transformarea adultului. Nu putem dărui ceea ce nu am înțeles și nu am trăit. Într -o lume cu repere care se schimbă rapid, vechile modele nu mai ajung. E nevoie de conștientizare, înțelegere, asumare.
Nu putem forma copii echilibrați fără adulți conștienți. Aici intră în scenă copilul interior al adultului. Dacă a fost puternic, dar crescut fără iubire, poate răspunde prin agresivitate, văzând lumea ca ostilă. Dacă a fost fragil, riscă să perpetueze complexe de inferioritate.
Niciuna nu e o fundație sănătoasă. De aceea, primii șase-șapte ani cer un înveliș consistent de iubire. Nu e nevoie să ridici vocea, e mai util să deschizi o conversație: hai să vedem ce se întâmplă dacă alegi acest drum și ce se poate întâmpla dacă îl alegi pe celălalt.
Așa se cultivă discernământul. Relația se fisurează atunci când copilul apasă pe rănile nevindecate ale părintelui. În acel moment, adultul încetează să-l mai vadă așa cum este și proiectează asupra lui propriul trecut.
Reacția nu mai vine din prezent, ci din memorie, iar legătura se încarcă de nedreptăți. Ce ar merita, totuși, să-i învățăm mai des pe copii? Bunul-simț, respectul pentru ceilalți și conștiința existenței lui Dumnezeu, spune profesorul, cu ideea că, în momentele grele, pot cere ajutor.
Cine poartă responsabilitatea pentru sănătatea emoțională a unei generații? Toți: familia, școala, societatea. Dacă nu schimbăm nimic, relațiile vor rămâne la întâmplare, unele bune, altele rele.
Iar adevărul cel mai greu de acceptat pentru un părinte rămâne acesta: mai devreme sau mai târziu, copilul își va construi propria viață, cu propriile decizii. Ce e de lăsat în urmă: un profesionist de succes sau un adult așezat emoțional? Ideal, ambele.
Respectul – inclusiv față de părinți – și capacitatea de a-ți urma propriul drum nu se exclud. Rolul părintelui este să ajute copilul să-și atingă potențialul cu care a venit pe lume. E firesc ca elevul să-și depășească profesorul, iar părintele, în fond, este și el un profesor.
Însă devenirea nu se face din conformism, ci în acord cu realitatea fiecărei epoci. Fiecare generație își schimbă valorile, își negociază prioritățile. Ceea ce era valabil ieri poate să nu mai fie astăzi. Într
-un context în care anxietatea crește, dependențele – inclusiv cele digitale – se accentuează, timpul de calitate scade și reperele devin fragile, provocarea nu mai este doar educația clasică, ci găsirea sensului, a direcției și a echilibrului.
De aici și nevoia de spații dedicate reflecției și înțelegerii. Un asemenea demers este conferința „Părinte conștient, copil împlinit”, programată pe 10 mai 2026, la Sala Palatului din București.
Evenimentul european de conștientizare personală și transformare relațională se adresează tuturor celor implicați în formarea generațiilor viitoare: părinți, profesori, specialiști în sănătate mintală, persoane din media, dar și adulți preocupați de propria dezvoltare și de calitatea relațiilor – cu ei înșiși, cu propriii copii și cu cei din jur.
Ideea centrală rămâne responsabilitatea împărtășită: fiecare contribuie, într-un fel sau altul, la felul de adulți pe care lumea de mâine îi va primi.
La București vor fi prezente trei voci internaționale cunoscute: Dr. Shefali Tsabary, promotoare a parentingului conștient, care pune accent pe transformarea interioară a părintelui; Alfie Kohn, critic al educației tradiționale, susținător al unei școli întemeiate pe empatie, autonomie și sens; și Neale Donald Walsch, autorul seriei „Conversations with God”, care va propune cinci pași esențiali pentru a deveni un adult conștient și un părinte inspirat, cu perspective despre legătura dintre om, conștiință și divinitate, inclusiv în raport cu creșterea copiilor.
Nu este prezentat ca un simplu eveniment despre parenting, ci ca un răspuns la realitățile prezentului, pentru cei care își pun serios întrebarea ce fel de adult aleg să fie astăzi și ce fel de adult va deveni copilul lor.
