Seara, după cină, canapeaua își cere dreptul, iar ecranul îți ține companie. Apoi, aproape fără avertisment, mintea îți aruncă în față imaginea unui biscuit, a unei bucăți de ciocolată, a unui mic răsfăț.
Poftele apar și între mese, la mirosul unei brutării sau când treci pe lângă un automat cu gustări. Sunt universale. Și pot fi enervante, mai ales când încerci să tai zahărul sau să ții mai bine frâiele dietei. Contrar aparențelor, nu e vorba de lipsă de voință.
Poftele sunt răspunsul firesc al creierului la nevoi fiziologice și emoționale. Se aprind când mănânci prea puțin, când sari peste mese sau când impui restricții dure. La fel de bine pot porni din stres, emoții nespuse sau nevoi de conectare neacoperite.
O echipă de la Universitatea Bangor a întărit această legătură: persoanele cu nivel ridicat de stres sunt de două ori mai predispuse să raporteze pofte accentuate și să se îndrepte spre acele alimente de „comfort”. Creierul e construit să caute energie.
Când îl privezi, intensifică hormonii foamei și te face mai receptiv la orice stimul legat de mâncare: mirosuri, imagini, gânduri. Emoțiile amplifică scenariul. Dacă folosești mâncarea drept supapă pentru stres, mintea învață repede asocierea dintre disconfort și recompensă.
Iar această rută se consolidează cu fiecare repetare. Pentru a-ți recăpăta controlul, există o rutină scurtă, de 15 minute, care te ajută să decodifici pofta și să îi schimbi direcția. Trei etape, câte cinci minute fiecare. Mai întâi, oprește-te.
Timp de cinci minute, verifică ce se întâmplă de fapt. Întreabă-te dacă ai mâncat suficient și când a fost ultima masă; dacă au trecut peste cinci ore, corpul cere hrană reală, nu o gustare rapidă. Observă ce emoție e prezentă, fie că e stres, plictiseală, oboseală sau singurătate, fără să o judeci.
Prinde din zbor gândurile automate – „azi n-am mâncat bine, pot continua” sau „merit ceva dulce”. Uită-te și la context: ora din zi, locul, o rutină care te împinge spre frigider. Scopul e să distingi foamea fizică de o nevoie emoțională.
Apoi, treci la acțiune, tot pentru cinci minute, în funcție de ce ai descoperit. Dacă e foame, alege o gustare echilibrată, de pildă ceva bogat în proteine alături de legume. Dacă îți lipsește conectarea, trimite un mesaj cuiva drag sau dă un telefon scurt.
Dacă te plictisești, ocupă-te de o activitate plăcută și ușoară – un puzzle, o scurtă plimbare, o sarcină măruntă. Dacă ești obosit, ieși la aer sau mișcă-te câteva minute, în loc să cauți zahăr sau cofeină. Nu e o simplă distragere, ci un răspuns potrivit nevoii reale.
În ultimele cinci minute, proiectează-ți un pas înainte. Imaginează-te peste o oră. Cum te vei simți dacă răspunzi nevoii autentice și nu poftei trecătoare? Ce se schimbă în nivelul de energie și în încrederea în tine? Când dorința e puternică, ajută o tehnică de autocontrol numită „urge surfing”.
Imaginează-ți pofta ca pe un val: crește, atinge un vârf, apoi scade. Nu lupta cu el; plutește deasupra, observându-i curba. Setează un cronometru și vezi cât poți tolera disconfortul fără să acționezi. Data viitoare, lungește intervalul cu un minut sau două.
Respiră adânc, sună pe cineva sau schimbă activitatea între timp. Cu fiecare exercițiu, creierul începe să desprindă ideea de recompensă alimentară de impulsul inițial și să o înlocuiască cu un răspuns mai sănătos. Poftele nu sunt dușmani, ci mesaje.
Îți spun că lipsește ceva – uneori hrană, alteori liniște, uneori prezența cuiva. În loc să le înăbuși prin restricții, le poți înțelege, redirecționa și transforma într-un instrument util de autocunoaștere.
