Trăim într-o epocă marcată de transformări rapide, ce pun o presiune considerabilă asupra părinților, copiilor și profesorilor.
Deși nu putem schimba sensul acestor realități, avem totuși puterea de a le înțelege și de a le gestiona conștient, beneficiind de resurse educaționale și de cunoaștere fără precedent. Aceasta face ca responsabilitatea față de creșterea copiilor să fie mai importantă ca oricând.
În acest context, Alfie Kohn se impune ca una dintre cele mai influente voci în domeniul educației.
Autor al volumului „Mitul copilului răsfățat”, cercetător și un critic fervent al sistemelor bazate pe recompense și pedepse, el a modelat profund modul în care părinții și educatorii își construiesc relația cu cei mici.
Kohn susține o viziune mai autentică și mai profundă asupra procesului educațional, axată pe empatie, cooperare și motivație intrinsecă.
Pentru prima dată în România, Alfie Kohn va urca pe scena Sălii Palatului din București pe 10 mai, în cadrul conferinței „Părinte conștient – copil împlinit”, alături de personalități precum Dr. Shefali Tsabary, prof.
Dumitru Constantin Dulcan și Neale Donald Walsch, într-un eveniment european dedicat conștientizării și transformării relaționale. Într -un interviu recent, Alfie Kohn a analizat impactul pedepselor și recompenselor asupra copiilor, contestând metodele tradiționale de disciplinare și motivare.
El argumentează că aceste practici, deși larg răspândite, pot genera efecte negative pe termen lung, afectând profund modul în care copiii învață și își dezvoltă motivația.
Discuția a atins subiectul utilizării tot mai frecvente a gadgeturilor și a altor obiecte materiale ca recompense, o practică în care valoarea recompensei pare să crească constant, de la un telefon la o tabletă mai performantă, până la o mașină sport la vârsta adolescenței.
Alfie Kohn a explicat că un iPhone, o jucărie specială sau banii – orice stimulent de acest gen – se bazează pe o abordare behavioristă a educației, în care copilul este tratat similar unui cățeluș antrenat să îndeplinească anumite sarcini.
Această metodă nu este doar insultătoare și manipulativă, ci și profund contraproductivă în raport cu obiectivele reale pe care le avem pentru dezvoltarea copiilor, așa cum subliniază și în cartea sa, „Mitul copilului răsfățat”.
Studiile arată, de pildă, că acei copii recompensați sau lăudați frecvent de părinți devin mai puțin generoși și mai puțin empatici.
Ei învață că motivul pentru care trebuie să ajute este obținerea unei aprobări condescendente, nu dorința de a-i face pe ceilalți fericiți, ci obținerea unui beneficiu personal.
Recompensele și laudele – inclusiv notele școlare – sunt, în viziunea sa, modalități eficiente de a-i transforma pe copii în indivizi mai centrați pe sine și mai puțin dedicați activității pentru care au fost recompensați.
Mai mult, a adăugat Kohn, singurul lucru mai rău decât o recompensă este o pedeapsă. O altă problemă adusă în discuție a fost percepția notelor în școală, în care un zece obținut de mulți elevi își pierde din semnificație, devenind doar un prag minim pentru integrare.
Acest lucru ridică întrebarea despre modul în care o astfel de atitudine modelează structura interioară a copilului, transformându-l în adultul și, ulterior, în părintele de mai târziu.
Alfie Kohn, care lucrează și cu profesori și educatori pentru a analiza structurile și practicile educaționale problematice, nu doar atitudinile individuale, a explicat că ceea ce contează nu este *cât de motivați* sunt copiii, ci *cum sunt motivați*.
Psihologii fac distincția între două tipuri de motivație: intrinsecă și extrinsecă. Motivația intrinsecă apare atunci când o persoană realizează o activitate pentru că o consideră valoroasă sau satisfăcătoare în sine, cum ar fi plăcerea de a citi.
În contrast, motivația extrinsecă este cea care împinge la acțiune pentru a obține o recompensă sau pentru a evita o pedeapsă. În mediul școlar, recompensa poate fi o notă maximă sau un calificativ.
Cercetările psihologice demonstrează că stimulentele extrinseci, precum notele, nu doar că sunt dăunătoare, dar și subminează motivația intrinsecă pe care ne dorim să o cultivăm la copii.
Dacă scopul este ca elevii să iubească învățarea, să găsească bucurie în explorarea cuvintelor, numerelor sau ideilor, atunci un sistem școlar bazat pe note sau calificative numerice nu este benefic.
De fiecare dată când copiii învață pentru a obține un zece, curiozitatea și dorința lor autentică de a înțelege lumea scad puțin câte puțin.
Cele mai bune școli, a precizat Kohn, oferă feedback calitativ despre procesul de învățare și despre cum acesta poate fi îmbunătățit, fără a reduce niciodată copilul sau munca sa la un număr.
Părinții, în cazul în care școlile persistă în utilizarea evaluărilor numerice, ar trebui să le facă cât mai „invizibile” posibil, orientând discuțiile cu copiii spre ceea ce fac la școală, nu spre performanța evaluată de profesor.
La fel de distructive ca notele sunt și alte forme de motivație extrinsecă: trofeele, diplomele, bomboanele oferite ca recompense speciale sau orice altceva ce tratează, în esență, copiii ca pe niște animale de companie care trebuie dresate.
Un premiu, explică Alfie Kohn, este o recompensă artificial rară, transformată într-un concurs. Dacă o persoană îl obține, ceilalți nu o pot face. Faptul că elevii sunt concentrați pe obținerea unei note mari este deja problematic și distruge învățarea.
Dar dacă adăugăm și comparația – „Câți alți copii au luat aceeași notă?
Cu cât ai fost tu mai bun decât ceilalți?” – atunci nu doar că se distruge și mai eficient curiozitatea și dorința autentică de a învăța, dar se afectează și capacitatea copiilor de a se conecta cu ceilalți, de a-i percepe ca aliați sau colaboratori, și nu doar ca pe niște concurenți.
Învățarea devine o competiție, iar mesajul transmis este că scopul nu este excelența, ci victoria. Copiii sunt învățați să-i vadă pe ceilalți drept obstacole în calea propriului succes, o mentalitate pe care Alfie Kohn o numește „otravă psihologică”.
Această competiție, se observă, nu se oprește odată cu școala.
Ea continuă în viața profesională și personală: cine are o educație mai bună, un partener mai bogat sau mai atrăgător, o mașină mai frumoasă, o casă mai mare, o piscină mai impresionantă, vacanțe mai exotice, și, mai târziu, ai cui copii performează mai bine.
Această „cursă disperată, fără sfârșit și niciodată cu adevărat satisfăcătoare pentru victorie”, așa cum o descrie Alfie Kohn, nu este o componentă inevitabilă a vieții.
Nu este o evoluție naturală care își schimbă doar forma pe măsură ce înaintăm în vârstă, ci este, de fapt, semnul unei societăți disfuncționale. Rădăcinile ei se găsesc, în mare măsură, în experiențele timpurii pe care le oferim copiilor.
Nu doar că îi împingem să-i calce pe alții în picioare pentru a ajunge în față, un act distructiv în multiple moduri, dar le transmitem și o lecție subtilă și profund nocivă: convingerea falsă că așa funcționează inevitabil viața. Cu toate acestea, există și o altă cale.
Atunci când vizităm clase sau chiar locuri de muncă unde accentul cade pe comunitate, grijă și cooperare autentică, ne dăm seama că absența competiției nu doar că este posibilă, ci și de dorit.
Această abordare este mult mai eficientă nu doar pentru învățarea copiilor sau pentru implicarea angajaților, ci și pentru bunăstarea lor emoțională. Deoarece, dacă ești învățat că scopul este să-i învingi pe cei din jurul tău, suferă nu doar cei care pierd, ci și cei care câștigă.
Senzația de satisfacție oferită de poziția din vârful clasamentului este efemeră, nu durează. Mai mult, ea creează o dinamică psihologică periculoasă: cu cât câștigi mai mult, cu atât simți nevoia să câștigi din nou.
Cei care încearcă să se simtă mai bine triumfând asupra altora sunt ca și cum ar turna apă într-un pahar care are o gaură în fund. Nu se umple niciodată.
În ansamblul argumentelor sale, Alfie Kohn evidențiază faptul că dependența de motivația extrinsecă – bazată pe recompense și pedepse – subminează dezvoltarea motivației intrinseci.
Pentru o învățare autentică și durabilă, este esențial ca elevii să fie încurajați să învețe din curiozitate și interes propriu, nu din dorința de a obține recompense sau de a evita sancțiuni.
