A fost o vreme când tatăl ei i-a spus „nu” muzicii. Astăzi, Oana Sîrbu privește înapoi și vede exact cât de departe a ajuns de la acel refuz. Născută pe 13 mai 1968, la București, artista a intrat recent în studioul Antena 3 CNN cu aceeași prospețime care i-a cucerit publicul acum decenii.

Vorbește rar, măsurat, dar fiecare frază dezvăluie un om care a învățat să-și croiască singur drumul. În copilărie, bunica îi cosea rochițele pentru primele apariții pe scenă. Apoi a venit Doina Levintza, care i-a creat ținutele pentru televiziune și festivaluri.

Dar sprijinul familiei nu a fost automat: „Deși ai mei s-a opus, mai cu seamă tata, până la urmă am răzbit. ” Și a răzbit cu adevărat în 1985, când a urcat pe scenă la „Steaua fără nume” și la Festivalul de la Mamaia.

A urmat filmul „Liceeni”, care a transformat-o într-un nume cunoscut pentru generații întregi. Însă artista nu idealizează acei ani. Dimpotrivă: „Au fost niște ani foarte triști, de care ar fi bine să nu ne mai amintim.

” Vorbește despre două ore de program, despre lucruri interzise, despre o libertate care acum, spune ea, a devenit brusc atât de largă încât riscă să copleșească tinerii. Acasă, însă, Oana Sîrbu își concentrează toată energia pe fiul ei.

„Prioritatea este creșterea băiatului meu”, spune ea, conștientă de tentațiile multiple ale prezentului. Încearcă să-l țină departe de televizor și să-i umple timpul cu lecturi, plimbări, vacanțe în fiecare weekend – vizite la palate, case memoriale, mănăstiri.

În timpul liber, ea însăși citește mult, ascultă muzică, inclusiv slujbe religioase. „E o muzică ce aduce bine facere sufletului”, explică artista, care spune că preferă acum să-și hrănească spiritul mai degrabă decât să se pregătească pentru sărbători cu produse culinare.

De la rochițele cusute de bunică până la drumurile cu fiul prin satele României, Oana Sîrbru rămâne aceeași: o artistă care a ales să nu uite nimic din ce a format-o. Nici opoziția tatălui, nici anii triști, nici bucuria de a cânta.