În urma unui accident vascular cerebral, mulți supraviețuitori se confruntă cu un drum lung și adesea dificil către recuperare, iar una dintre cele mai insidioase și invalidante complicații care pot apărea este spasticitatea.
Această afecțiune, deși frecventă, poate fi gestionată eficient dacă este recunoscută și tratată la timp, subliniază specialiștii.
La nivel global, accidentul vascular cerebral (AVC) rămâne o problemă majoră de sănătate publică, clasându-se ca a treia cauză de deces și o sursă principală de dizabilitate pe termen lung, conform datelor Organizației Mondiale a Sănătății.
În România, aproximativ 60.000 de persoane sunt afectate anual de un AVC, majoritatea cazurilor fiind de tip ischemic. Deși intervențiile medicale din faza acută sunt esențiale pentru salvarea vieții, provocările persistă adesea în perioada de recuperare.
Spasticitatea post-AVC se manifestă printr-o rigiditate musculară necontrolată și contracții involuntare, transformând activități cotidiene simple în obstacole aproape insurmontabile.
Membrele pot rămâne blocate în poziții nenaturale, brațul fiind adesea flexat și apropiat de corp, iar piciorul afectat putând adopta poziții anormale.
Prof. univ. dr. Mădălina Iliescu, președintele Societății Române de Reabilitare Medicală și medic primar recuperare medicală la Sanatoriul Balnear și de Recuperare Techirghiol, explică mecanismul: „Spasticitatea apare ca urmare a lezării căilor nervoase care controlează mișcarea voluntară.
Creierul nu mai poate regla corect reflexele musculare, iar mușchii devin hiperactivi. Este o consecință neurologică directă a accidentului vascular cerebral.” Datele medicale relevă că între 17% și 25% dintre pacienți pot observa primele semne ale spasticității în primele săptămâni după AVC.
Acest procent crește semnificativ în primul an, ajungând la aproximativ 38-40%, iar în unele situații, chiar mai mult, în funcție de severitatea leziunii neurologice. Un aspect important este că simptomele nu sunt întotdeauna evidente de la început.
Rigiditatea se instalează adesea treptat, putând fi confundată cu o simplă slăbiciune musculară, ceea ce întârzie un diagnostic corect și, implicit, inițierea tratamentului. „Impactul asupra vieții cotidiene este major.
Activități simple precum îmbrăcatul, igiena personală sau mersul pot deveni dificile sau chiar imposibile. În lipsa tratamentului, mușchii și tendoanele încep să se scurteze, iar articulațiile se rigidizează. De aceea, intervenția timpurie este crucială.
În primele luni după apariția spasticității, țesuturile sunt încă maleabile. Dacă întârziem tratamentul, pot apărea contracturi permanente, iar recuperarea devine mult mai dificilă,” subliniază prof. univ. dr. Mădălina Iliescu.
Tratamentul spasticității este unul complex și este adaptat nevoilor specifice ale fiecărui pacient.
Acesta include programe intensive de kinetoterapie, exerciții de mobilizare, terapie ocupațională și, în anumite cazuri, tratament medicamentos sau injecții locale, inclusiv cu toxină botulinică, pentru a reduce hiperactivitatea musculară.
Medicii nu vizează doar diminuarea rigidității, ci și recâștigarea independenței pacienților și prevenirea complicațiilor pe termen lung, cum ar fi deformările sau durerea cronică.
Prin urmare, pacienții sunt încurajați să solicite ajutor medical la cele mai mici semne, deoarece intervenția precoce crește considerabil șansele de recuperare și contribuie la menținerea unei calități optime a vieții.
