În spatele etichetelor impecabile, acolo unde ingredientele se înșiră în termeni tehnici, un nume apare tot mai des: amidonul modificat. Iar pentru unii specialiști, el a devenit personajul principal într-o discuție care atinge chiar miezul modului în care mâncăm. Dr
. Eric Berg, autor de bestselleruri, medic și expert în sănătate și nutriție, urmărit de milioane de oameni, îl numește „cel mai periculos carbohidrat din lume” și îl leagă de probleme metabolice serioase, de la rezistența la insulină până la diabetul de tip 2. Ingredientul vizat poartă mai multe nume, în funcție de etichetă: modified food starch, modified corn starch sau, poate cel mai cunoscut, maltodextrină.
Îl găsim în produse familiare, inclusiv în alimente fără gluten, formule pentru sugari, produse de panificație și suplimente pentru sportivi. Tocmai această răspândire îi conferă un aer de normalitate. Însă asupra efectelor sale planează o dezbatere intensă. Ce este, de fapt, maltodextrina?
Potrivit descrierilor medicale consacrate, este un carbohidrat obținut prin procesarea intensivă a amidonului din porumb, orez, grâu sau cartofi. Prin tratamente chimice sau enzimatice, amidonul este „spart” în lanțuri mai scurte de glucoză, rezultând o pulbere albă, solubilă în apă, cu gust neutru.
Industria alimentară o folosește pentru a da textură, a stabiliza compoziția, a prelungi termenul de valabilitate și, uneori, pentru a înlocui parțial zahărul fără a modifica prea mult gustul. Dr
. Berg susține că tocmai această structură o face problematică: odată consumată, maltodextrina se descompune rapid în glucoză, determinând creșteri ale glicemiei chiar mai accelerate decât zahărul obișnuit.
În plus, pentru că nu este clasificată drept „zahăr”, poate trece neobservată de consumatorii care încearcă să evite alimentele cu impact glicemic ridicat.
În viziunea sa, consumată frecvent, contribuie la rezistența la insulină, favorizează depunerea de grăsime viscerală, se asociază cu ficatul gras și cu modificări nefavorabile ale profilului lipidic — inclusiv creșterea particulelor mici și dense de LDL, cele invocate adesea în discuțiile despre risc cardiovascular.
În aceeași cheie critică, un alt punct sensibil este intestinul.
Potrivit acestor afirmații, maltodextrina ar înclina balanța microbiomului în favoarea bacteriilor potențial patogene, în detrimentul celor benefice, alimentând inflamația intestinală — un mecanism vehiculat în legătură cu numeroase boli cronice.
Dincolo de tonul tranșant al avertismentelor, literatura științifică rămâne mai nuanțată. Un studiu publicat în 2015, care a analizat modul de producție, digestie și efectele metabolice ale maltodextrinelor, arată că absorbția rapidă a glucozei rezultate poate crește încărcătura glicemică a meselor.
Când amidonul neprocesat este înlocuit cu maltodextrină, vârfurile de glicemie după masă tind să fie mai înalte — un efect considerat mai puțin favorabil pentru sănătate, cu atât mai mult în contextul consumului repetat.
Aici intervine o distincție esențială: glicemia postprandială, adică acea creștere normală a glucozei din sânge după masă. La persoanele sănătoase, vârful este temporar și e ținut sub control de insulină.
La cei cu diabet sau cu rezistență la insulină, însă, aceste creșteri pot fi mai mari și prelungite, amplificând riscurile metabolice.
În această lumină, dezbaterea despre maltodextrină nu mai pare doar un duel de termeni de pe etichete, ci o discuție despre ritmul cu care organismul procesează ceea ce mâncăm, zi de zi.
