În fiecare an, aproximativ 60.000 de români sunt loviți de un accident vascular cerebral, un eveniment care le poate schimba radical cursul vieții. Dincolo de faza acută, o parte semnificativă a supraviețuitorilor se confruntă cu complicații care le afectează profund mobilitatea și independența.
Printre aceste provocări majore se numără spasticitatea, o afecțiune des întâlnită după un AVC, ce poate transforma gesturi cotidiene, simple, precum îmbrăcatul sau igiena personală, în obstacole aproape de netrecut.
Spasticitatea este o tulburare complexă, care afectează atât mișcarea, cât și senzațiile, manifestându-se printr-o hiperactivitate musculară. Aceasta duce la o rigiditate accentuată și la poziții anormale ale membrelor.
Spre exemplu, un braț afectat poate rămâne permanent îndoit și strâns pe lângă corp, cu mâna în flexie și degetele încleștate într-un pumn.
În cazul membrelor inferioare, spasticitatea se poate traduce prin genunchi în hiperextensie sau poziții nefirești ale piciorului, afectând capacitatea de a merge și de a sta în picioare. Datele medicale relevă că această complicație nu întârzie să apară.
Deja la doar două săptămâni după un astfel de episod, aproximativ un sfert dintre pacienți încep să arate primele semne de spasticitate. Procentul crește semnificativ, ajungând la 38% la un an de la primul accident vascular cerebral și la 44% în rândul celor care au suferit un AVC recurent.
De altfel, accidentul vascular cerebral rămâne una dintre principalele cauze de invaliditate pe termen lung, lăsând aproximativ o treime dintre pacienți dependenți de ajutorul familiei sau al îngrijitorilor. Fără un tratament adecvat și la timp, spasticitatea poate degenera rapid.
În aproximativ două săptămâni de la debutul simptomelor, procesul de scurtare a țesuturilor moi începe, articulațiile devin rigide, iar durerea cronică se instalează, atingând adesea un nivel maxim în aproximativ trei luni.
Aceste transformări pot reduce dramatic calitatea vieții și șansele de recuperare. Specialiștii subliniază, însă, importanța crucială a intervenției timpurii. Recunoașterea rapidă a simptomelor și inițierea imediată a tratamentului pot face diferența esențială în parcursul recuperării unui pacient.
„Obiectivul principal al neurologului este să salveze viața pacientului în faza acută a accidentului vascular cerebral, dar este la fel de important să informăm pacientul și familia că recuperarea medicală timpurie poate preveni spasticitatea și poate îmbunătăți semnificativ independența și calitatea vieții,” explică medicul primar neurolog Cristina Tiu, șef al Secției Neurologie II din cadrul Spitalului Universitar de Urgență București.
Prin urmare, pacienții și aparținătorii sunt încurajați să fie atenți la semne precum rigiditatea musculară sau pozițiile neobișnuite ale membrelor și să solicite o evaluare medicală cât mai rapid posibil.
Tratamentul spasticității implică o abordare colaborativă, multidisciplinară, în care neurologul, medicul de recuperare, medicul de familie și, mai ales, familia pacientului lucrează împreună pentru a stabili un plan terapeutic personalizat.
Kinetoterapia, exercițiile fizice specifice și tratamentul medicamentos sunt piloni esențiali ai acestei strategii, contribuind la menținerea mobilității și la prevenirea contracturilor musculare.
„Chiar dacă pacienții cu spasticitate post-AVC nu sunt cei mai simpli de tratat, kinetoterapia, exercițiile specifice și tratamentul medicamentos adecvat pot face diferența.
Rolul familiei este esențial, deoarece susținerea și implicarea acesteia în programul de recuperare cresc șansele de succes ale terapiei,” adaugă Delia Cinteză, medic primar în medicină fizică și de reabilitare.
Această intervenție rapidă și combinarea mai multor terapii cresc semnificativ șansele de recuperare a funcțiilor motorii, oferind atât pacienților, cât și familiilor lor, o perspectivă de independență sporită și o calitate a vieții considerabil îmbunătățită.
