Terapia poate deteriora sănătatea mintală a copiilor și adolescenților

Sănătatea mintală a copiilor și adolescenților a devenit, în ultimul deceniu, un subiect de o urgență fără precedent, generând dezbateri intense atât în Statele Unite, cât și la nivel global.

Această preocupare vine într-un moment în care accesul la consiliere psihologică și la tratamente de specialitate este mai amplu ca oricând. Cu toate acestea, paradoxul se adâncește: tinerii din Generația Z par să se confrunte cu un nivel de sănătate mintală mai precar decât generațiile anterioare.

Ratele de suicid în rândul lor sunt în creștere, prescrierea antidepresivelor pentru minori a devenit aproape o normalitate, iar numărul diagnosticelor de tulburări mintale a explodat.

Mulți dintre acești tineri se declară singuri, copleșiți de anxietate și dezorientați în fața provocărilor maturizării. Într -un peisaj dominat de îngrijorare și căutarea de soluții, o voce discordantă, dar profund documentată, se ridică: cea a jurnalistei de investigație Abigail Shrier.

Prin volumul său, „Terapie nocivă”, ea propune o perspectivă critică și incomodă, punând sub semnul întrebării eficiența și, uneori, chiar rolul dăunător al industriei sănătății mintale din SUA în educația și dezvoltarea noilor generații.

Shrier ridică o întrebare esențială: ce anume nu funcționează în abordarea contemporană a sănătății mintale a copiilor?

Investigația autoarei s-a bazat pe sute de interviuri cu psihologi pentru copii, părinți, cadre didactice și tineri, completate de o analiză a practicilor instituționale din domeniu.

Concluzia, una care a stârnit numeroase controverse, este că dificultățile emoționale ale copiilor ar putea fi generate nu atât de ei înșiși, cât de modul în care experții și instituțiile din sănătate mintală intervin în viețile lor.

Shrier examinează cum discursul terapeutic a ajuns să influențeze nu doar tratamentele clinice, ci și felul în care adulții își educă, disciplinează și comunică cu copiii. Fiecare intervenție medicală, oricât de bine intenționată, poartă în sine un risc.

Acest concept, denumit „iatrogenie” – un termen de origine greacă ce înseamnă „care provine de la vindecător” – se referă la situațiile în care, în cursul unui tratament, specialistul ajunge să facă rău pacientului.

De cele mai multe ori, nu este vorba de rea-voință sau incompetență, ci de riscurile inerente, exogene, la care tratamentul expune pacientul.

Un doctor poate extirpa rinichiul greșit, un chirurg poate uita un instrument în timpul operației, o incizie se poate infecta, sau pacientul poate avea o reacție alergică la anestezie. Chiar și un tratament ce decurge perfect, tehnic vorbind, poate fi bazat pe o interpretare greșită a problemei.

Iatrogenia este prezentă în orice act medical. Atunci când un pacient bolnav primește un tratament, riscurile sunt, de obicei, justificate de beneficiile așteptate. Dar când un individ sănătos urmează același tratament, adesea riscurile pot depăși potențialul de ameliorare.

Shrier subliniază o distincție importantă: ceea ce ea numește „intervenție” se referă la orice sfat sau acțiune corectivă oferită, în mod normal, doar cuiva cu o deficiență sau incapacitate.

A-i spune copiilor să mănânce legume, să doarmă suficient sau să petreacă timp cu prietenii sunt sfaturi utile pentru oricine, nu intervenții.

Regula generală a intervențiilor, susține autoarea, ar trebui să fie prudența: nu face o radiografie dacă nu este absolut necesară, nu te expune microbilor din camera de gardă de la Urgențe fără motiv, iar, poate cel mai important, nu-ți duce copilul la terapie decât dacă este absolut necesar.

Dacă primele două principii sunt larg acceptate, ultimul aspect ar putea stârni surprindere. Psihoterapia, avertizează Shrier, are nevoie de un mesaj de avertizare similar cu cel al oricărei intervenții medicale.

Un exemplu elocvent este „debriefing-ul psihologic”, o formă de terapie standardizată timp de decenii pentru victimele dezastrelor, de la atacuri teroriste la conflicte armate sau arsuri grave.

În cadrul acestor ședințe de grup, participanții erau încurajați să-și proceseze emoțiile negative și să recunoască simptomele tulburării de stres posttraumatic (PTSD). Numeroase studii au demonstrat, însă, că acest proces simplist riscă să agraveze simptomele PTSD.

Terapeuți bine intenționați acționează adesea ca și cum discutarea problemelor cu un profesionist ar fi benefică pentru absolut oricine. Însă, susține autoarea, acest lucru nu este adevărat. Nici garanția însănătoșirii nu există, chiar dacă terapeutul respectă protocoalele.

Orice intervenție cu potențial de vindecare are, în egală măsură, potențialul de a face rău. Terapia nu este un remediu inofensiv. Deși poate aduce alinare, ea poate provoca și daune neintenționate, un fenomen ce afectează până la 20% dintre pacienți.

Terapia, explică Shrier, poate determina o persoană să se considere bolnavă și să-și redefinească percepția de sine în funcție de un diagnostic. Poate încuraja înstrăinarea față de familie, ducând la concluzii precum „totul e vina mamei și nu mai vreau să o văd niciodată”.

Mai mult, poate exacerba stresul conjugal, compromite reziliența pacientului, îl poate traumatiza sau deprima și mai mult, subminându-i autoeficacitatea și capacitatea de a-și schimba viața.

Treptat, pacientul, afundat într-o canapea de piele, cu o cutie de șervețele așezată strategic la îndemână, poate deveni excesiv de dependent de terapeutul său.

Aceste efecte iatrogene, consideră autoarea, prezintă un risc cel puțin la fel de mare, și probabil chiar mai mare, pentru copii, care sunt mult mai ușor influențați. Exemple concrete confirmă aceste riscuri.

Polițiștii care au intervenit la un accident aviatic și au participat la ședințe de debriefing au prezentat, după 18 luni, mai multe simptome de hiperactivare legate de dezastru decât cei care nu au urmat acest tratament.

Pacienții cu arsuri au manifestat un grad mai mare de anxietate după terapie, comparativ cu cei netratați. Pacientele cu cancer de sân care s-au alăturat grupurilor de sprijin reciproc s-au simțit mai rău decât cele care nu au făcut-o.

Iar sesiunile de consiliere pentru doliu, în loc să ușureze alinarea, o îngreunează adesea.

Unii oameni care pur și simplu nu vor să vorbească despre necazurile lor știu mai bine decât experții ce le va ajuta cu adevărat: timpul petrecut cu familia, exercițiile fizice, pașii mici înainte și obișnuința treptată cu pierderea.

În privința psihicului, fiecare dintre noi are o structură unică, adesea mai specială decât recunosc profesioniștii din domeniul sănătății mintale. Nu suntem întotdeauna pregătiți, marțea, la ora 16:00, să ne împărtășim necazurile cu un expert plătit.

A depăna amintiri cu un prieten, a face o glumă cu partenerul, a-ți ajuta verișoara să-și împacheteze lucrurile, fără a discuta problemele, contribuie adesea la recuperare mult mai mult decât a sta într-o cameră înțesată de oameni triști.

Terapia, argumentează Shrier, poate deturna procesele normale de reziliență, întrerupând capacitatea psihicului de a se vindeca în ritmul său propriu. Terapia de grup pentru cei care au suferit o pierdere sau au trecut printr-un dezastru îi obligă pe cei afectați să petreacă timp cu oameni triști.

Acest lucru îi poate face pe cei relativ rezistenți mai triști și îi poate determina pe cei deja triști să se complacă în această stare. Cei mai deprimați se îndreaptă spre tărâmul nefericirii, prinzându-i și pe ceilalți în această capcană.

Chiar și terapia individuală poate intensifica sentimentele negative. Psihiatrul Samantha Boardman a relatat deschis despre un pacient care a renunțat la terapie după câteva săptămâni. „Nu facem decât să vorbim despre lucrurile rele din viața mea”, i-a spus pacientul.

„Stau în cabinetul tău și mă plâng timp de 45 de minute. Chiar dacă am o zi bună, când vin aici mă gândesc la toate lucrurile rele.”

Această mărturie rezonează cu experiența multor oameni, inclusiv a autoarei, care mărturisește că „păstra” suferințele emoționale pentru a avea ce discuta cu terapeutul, suferințe pe care, altfel, poate le-ar fi depășit de la sine.

Paradoxal, chiar și atunci când simptomele pacienților se agravează vizibil în urma terapiei, aceștia tind să considere că terapia i-a ajutat. Această percepție se bazează adesea pe senzația de „eliberare” resimțită la plecarea din cabinet, justificând astfel sentimentul că terapia funcționează.

Rareori sunt urmăriți indicatori obiectivi, precum situația carierei sau a relațiilor, înainte de a trage o concluzie.

Uneori, viața se îmbunătățește nu pentru că terapia a funcționat, ci pentru că impulsul inițial de a începe terapia a motivat și alte schimbări pozitive: petrecerea timpului cu prietenii și familia, reluarea legăturilor vechi, voluntariatul, o alimentație mai bună sau practicarea sportului.

Shrier concluzionează cu o afirmație tulburătoare: un număr rușinos de mare de intervenții psihologice au o eficacitate dovedită redusă, dar au fost aplicate cu un entuziasm deosebit în cazul copiilor și adolescenților.